PAUL SELING

Versiunea în limba română

Octombrie 2005

Mașina germană pe care o conduc de câteva zile se lipește cu încăpățânare de asfalt în timp ce apăs pedala de accelerație până la capăt. Astăzi vreau să-i testez limitele pe un drum de țară. E luni dimineața și trebuie să ajung la timp la fabrică, așa că vitezometrul urcă deseori vertiginos spre limita legală și poate și dincolo.

Mă simt ca într-un tunel, copacii de pe margine gonesc nebunește în urmă. Deși încep să admit că îmi place al naibii de mult să conduc agresiv, mintea îmi joacă feste. Mai nou, se pare că nimic nu mă mai satisface. Intru în a patra treaptă, în speranța că o să simt plăcerea vitezei până la capăt. Roțile scrâșnesc cu un zgomot infernal la fiecare curbă.

Mă gândesc la autobahn-ul pe care am condus anul trecut în Germania. Acolo am mers cu mai mult de 250 km/h, când domnul H. mi-a arătat amuzat ce înseamnă calmul la volan, în timp ce Mercedesul lui roșu începea să trosnească din toate încheieturile din cauza solicitării. Soția lui, profesoară de matematică în orășelul de provincie de lângă Bielefeld, obișnuia să facă pe motocicletă cei 400 de km până la Berlin în mai puțin de trei ore. Cu încă două prietene mergeau des în capitală la o mică plimbare și un pic de shopping.

Încerc să reînvii senzațiile de atunci, dar fără succes. Tot la 50 de metri trebuie să pun frână, pentru că drumul e plin de gropi iar marginile sunt umplute de pietriș. Pericol de derapare.

Intru într-un sat și încetinesc brusc, în depărtare se văd niște copii care se joacă în mijlocul drumului. Un câine vagabond țâșnește din tufele de pe margine și intră sub botul mașinii. Se aude o bufnitură în timp ce roțile blocate șuieră asurzitor. Câinele e târât sub caroserie toți cei 15 metri până la oprire.

Cobor din mașină înspăimântat, ca să constat că ciobănescul german a ieșit de sub roți și acum se târăște șchiopătând până în tufele de pe acostament. M-am îndreptat cu inima strânsă către cățel și m-a străbătut o milă profundă în momentul în care am înțeles, văzându-i privirea și ascultându-l cum schelălăie, că ființa asta mă certa, plângând, reproșându-mi durerea și spaima pe care probabil o simțise în secundele în care, prins sub mașină, crezuse că va muri.

Am stat acolo minute în șir, fascinat de ideea că animalul ăsta îmi vorbea într-o limbă a lui pe care, instinctiv, o puteam înțelege atât de bine. Mă simțeam extrem de vinovat și m-am gândit să-l iau cu mine și să-l duc la un veterinar.

Dar dinspre capătul satului se apropia un grup de rromi înarmați cu bâte, vociferând agresiv. Am auzit frânturi, strigau din mers, cerându-mi să le plătesc pentru câinele pe care, am înțeles eu, cheltuiseră bani grei. M-am urcat cât am putut de repede în mașină și am demarat cu viteză, lăsându-i în urmă. Nu aveam starea bună să încep atunci să negociez un preț pentru liniștea mea sufletească, mai ales că știam deja ceva despre modul lor de a „pune problema”.

Și totuși, memoria evenimentului mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Mă simt încă înfiorător de vinovat, față de nimeni altul decât de micul suflet care, în ziua aceea mohorâtă de toamnă, îmi vorbise ca un om.

_____________________________________________________________________________________

English version

October 2005

The German car I’ve been driving for a few days now clings stubbornly to the asphalt as I press the accelerator pedal to the floor. Today I want to test its limits on a country road. It’s Monday morning, and I need to get to the factory on time, so the speedometer often climbs vertiginously toward—and maybe beyond—the legal limit.

I feel like I’m in a tunnel, the trees on the roadside flying by crazily behind me. Although I’m starting to admit that I damn well love driving aggressively, my mind is playing tricks on me. Lately, it seems nothing satisfies me anymore. I shift into fourth gear, hoping I’ll feel the thrill of speed all the way. The tires screech with an infernal noise at every curve.

I think about the autobahn I drove on last year in Germany. I hit over 250 km/h when Mr. H. amusedly showed me what calmness at the wheel really means, while his red Mercedes started creaking from the strain. His wife, a math teacher in a small town near Bielefeld, used to ride her motorcycle the 400 km to Berlin in under three hours. With two girlfriends, they often went to the capital for a little walk and some shopping.

I try to relive those sensations, but without success. Every 50 meters I have to brake because the road is full of potholes and the shoulders are covered in gravel. Danger of skidding.

I enter a village and slow down abruptly. In the distance, I see some children playing in the middle of the road. A stray dog jumps out from the roadside bushes and runs under the car’s front. There’s a thud as the locked tires screech deafeningly. The dog is dragged under the chassis for a full 15 meters before I stop.

I get out of the car, terrified, only to see that the German Shepherd has crawled out from under the wheels and is now limping back into the bushes. I walk toward the dog with a tight heart, and I’m struck with deep pity when I realize—seeing his eyes and hearing him whimper—that this being is scolding me, crying, reproaching me for the pain and terror he must have felt in those seconds when, trapped under the car, he thought he would die.

I stood there for several minutes, fascinated by the idea that this animal was speaking to me in a language of his own that I could, somehow, instinctively understand so well. I felt extremely guilty and thought of taking him with me to the vet.

But at the edge of the village, a group of Roma men armed with sticks were approaching, shouting aggressively. I caught snippets—they were yelling that I had to pay for the dog they had supposedly spent a lot of money on. I got in the car as fast as I could and sped off, leaving them behind. I wasn’t in the right state of mind to negotiate the price of my peace of mind, especially since I already knew a bit about their way of “framing the situation.”

And yet, the memory of the event stayed burned into my mind forever. I still feel horribly guilty—toward no one else but the little soul who, on that gloomy autumn day, had spoken to me like a human.