Versiunea în limba română
28 ianuarie 2024
A fost ziua lui tata, cu câteva zile în urmă. Împlinește 73 de ani anul acesta și astăzi, cu nițică întârziere, am hotărât să ieșim să-l sărbătorim undeva la un restaurant, mai ales că e și Paula în oraș.
Ne-am urcat cu toții în mașină și am ajuns, după multe deliberări, la restaurantul hotelului C. Am încercat să le atrag atenția că e un local cu puțină clientelă și că mai mult ca sigur alimentele din bucătărie nu pot fi prea proaspete. Dar n-am reușit.
Hotelul C., construit prin anii ’70, cu balustradele lui de inox și scările din granit gri-ruginiu, așezat pe malul râului, are o aură aparte pentru tata. E locul unde s-au cazat întotdeauna nomenclaturiștii pe vremea comunismului, și unde trăgeau toți turiștii nemți veniți să cunoască mai bine frumusețile județului. Hotelul a rămas după anii 2000 într-o relativă paragină, însă mai are, din cauza arhitecturii moderniste și a amplasării, un farmec special. Dar după renovarea de la final de ani ’90, când noii patroni nu s-au zgârcit la termopane în culori tari sau la inox, clădirea a rămas cam la fel.
Restaurantul era gol, sufla un curent insidios și se auzeau uși trântite undeva în depărtare. Ca și trezit din somn, chelnerul ne-a adus meniurile, netezind în zadar pliurile feței de masă șifonate și pătată probabil cu resturi de mâncare de la clienții precedenți.
Nu mi-au plăcut niciodată restaurantele. Pentru un om ale cărui mâncăruri preferate sunt macaroanele cu brânză sau ouăle ochiuri, a alege dintre clasicele “ciorbă de burtă”, “ceafă cu cartofi prăjiți” sau “păstrăv la grătar cu cartofi natur” e ceva extrem de dificil. De fapt cred că nu-mi plac toate felurile astea pentru că ele au rămas oferta populară încă din anii copilăriei mele. Probabil că încă le asociez cu comunismul: cu lambriurile de lemn și cu fețele de masă mizere, arse cu țigara, cu chelnerii plictisiți și cu bucătăresele asudate și roșii în obraji. Cu cartofii piure făcuți cu apă, cu savarinele uscate și îmbibate apoi cu esență de rom sau cu triunghiul de brânză topită pe care îl primeai invariabil la micul dejun.
Am mâncat până la urmă un banal cașcaval pane cu cartofi prăjiți și o bucată de ceafă împrumutată de la mama, și cam asta a fost tot.
Deși tata s-a simțit bine, am glumit, ne-am făcut câteva poze și am povestit vrute și nevrute, am rămas cu un gust amar, pentru că am înțeles că tata nu se va mai schimba niciodată. A rămas același copil sărac și timid, venit de la țară în oraș, fascinat de simbolurile civilizației urbane și ușor de intimidat de toată pleiada de filfizoni care își găsesc locul aici. Chelnerul nostru, vulpe bătrână, a știut cum să-l trateze în așa fel încât, deși ne-a umflat nota considerabil (am plătit 10 lei pe vreo 5-6 felii de pâine), s-a ales cu un bacșiș considerabil.
M-am întors acasă pe jos, dar când am intrat în apartament m-am repezit urgent în toaletă, în care am tot intrat și ieșit pentru încă vreo 3 ore.
___________________________________________________________________________________
English version
January 28, 2024
It was my dad’s birthday a few days ago. He’s turning 73 this year, and today, a bit late, we decided to go out and celebrate him somewhere at a restaurant, especially since Paula is also in town.
We all got into the car and, after much deliberation, arrived at the restaurant of Hotel C. I tried to warn them that it was a place with few customers and that the food in the kitchen was probably not very fresh. But I didn’t succeed.
Hotel C., built in the 1970s, with its stainless steel railings and gray-rusty granite stairs, situated by the riverbank, has a special aura for my dad. It’s the place where the communist-era nomenklatura always stayed, and where all the German tourists came to better appreciate the county’s beauties. After 2000, the hotel remained relatively neglected, but due to its modernist architecture and location, it still has a special charm. After the renovation at the end of the ’90s, when the new owners spared no expense on brightly colored double-glazed windows or stainless steel, the building remained largely the same.
The restaurant was empty, a sneaky draft blew, and doors slammed somewhere far away. Like just waking from sleep, the waiter brought us the menus, futilely smoothing the creases of the wrinkled and probably stained tablecloth from leftover food of previous clients.
I’ve never liked restaurants. For a man whose favorite dishes are macaroni and cheese or fried eggs, choosing among the classic “tripe soup,” “pork neck with fries,” or “grilled trout with boiled potatoes” is extremely difficult. Actually, I think I don’t like all those dishes because they’ve remained the popular offer since my childhood. Probably I still associate them with communism: with wooden paneling and miserable tablecloths burnt by cigarettes, with bored waiters and sweaty, flushed-cheek cooks. With mashed potatoes made with water, dry savarins soaked in rum essence, or the melted cheese triangle you invariably got for breakfast.
In the end, I ate a banal breaded cheese with fries and a piece of pork neck borrowed from my mother, and that was about it.
Although dad felt good, we joked, took some photos, and talked about this and that, I was left with a bitter taste because I understood that dad will never change. He remained the same poor and shy child, coming from the countryside to the city, fascinated by the symbols of urban civilization and easily intimidated by all the dandy crowd who find their place here. Our waiter, a crafty old fox, knew how to treat him so well that although he inflated our bill considerably (we paid 10 lei for about 5-6 slices of bread), he ended up with a considerable tip.
I walked home, but when I entered the apartment, I rushed urgently to the bathroom, where I kept going in and out for about 3 more hours.

Leave a comment