Versiunea în limba română
Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la Ada a fost atitudinea camaraderească și angajarea cu care rezolva fiecare problemă în care ne găseam deseori împreună, cu un soi de atitudine fraternală și protectoare pe care am considerat-o întotdeauna cel mai bun atu al ei împotriva mediocrității unei relații. Și nu, cu Ada nu puteai să te plictisești, întâmplările noastre curgeau de la sine, puteau dura ore, zile sau săptămâni întregi, pentru că eram legați de același fel de preocupări și de curiozități, și ne uneau aceleași dorințe, aceleași ambiții și aceleași vise.
Visam, de exemplu, amândoi, la un viitor comun în Statele Unite, construind împreună scenarii colorate despre o viață cosmopolită în New York sau L.A. sau San Francisco, planificând în fiecare zi plecări pe care, la fel de ușor, le ratam de fiecare dată pentru că nu puseserăm încă la punct toate detaliile: cu ce urma să ne îmbrăcăm pe drum, ce aveam să ascultăm în walkman, în avion, cine urma să se angajeze primul sau ce munci stupide aveam să facem fiecare acolo. Cine avea să trădeze în final și să se cupleze cu un american, și care urma să toarne primul cei 2 copii regulamentari, acea confirmare dureroasă, asupra căreia căzuserăm într-un târziu amândoi de acord, a faptului că nu eram de fapt făcuți unul pentru altul și că nu puteam să trezim în celălalt mai mult decât o frățească complicitate.
Înainte de toate astea însă, Ada blocase orice încercare de-a mea de a ne reconecta, începând din iarna lui 2001, când, mi-a povestit mai târziu, depășise cu greu episodul abandonului prin e-mail și mă urâse cu patimă meditând luni de zile la atitudinea mea inexplicabilă. Am reîntâlnit, în momentul în care a cedat în sfârșit insistențelor, o femeie care îți inspira maturitate și putere, adolescenta întârziată pe care o cunoșteam cu 2 ani în urmă dăduse naștere între timp unei feminități ingenuue și autentice. Ada s-a așezat pe scaunul din fața mea cu un gest cochet, aranjându-și discret părul și trăgând ușor în jos de fusta azurie care făcuse cu un minut înainte atâția bărbați să întoarcă capetele.
N-am fost niciodată un cuceritor. Nu mă interesa să posed, cu acea motivație vulgară cu care mulți bărbați inițiază o relație, de dragul de a-și plasa steagul pe încă un teritoriu, de a-și afirma masculinitatea și a se gratula apoi în oglindă pentru încă un succes în goana după confirmări. Relațiile mele au fost aproape întotdeauna secrete, căutam o intimitate în care puteam să mă contopesc cu femeia iubită într-o legătură unică, departe de orice clișeu, căutam o formă originară a ceea ce, în capul meu, însemna dragoste pură și fără compromis.
Dar în vara aceea eram în plin proces de transformare, eram conștient de faptul că boala făcea în fiecare zi din mine altceva, ceva ce încă nu cunoșteam în totalitate, ceva care trăia la limita dintre normalitate și patologic, ceva ce încă nu stăpâneam și pentru care încă nu puteam oferi garanții. Am căutat atunci prezența Adei pentru că îmi propusesem să urmăresc Universul manifestându-se, și pentru că aveam nevoie de un martor inconștient în experimentul în care urma să înțeleg care îi sunt legile pe care era nevoie să le urmez și care puteau fi eludate.
Ada, am hotărât la rece, urma să-mi fie cobai într-un labirint complicat pe care îl construim din mers, labirint fondat pe ruinele celor care fuseserăm până în primăvara acelui an, înălțat pe experiențele recente la care mă supuneam cu îndârjire și ambiție, în nevoia de a mă circumscrie și a mă redefini în noile coordonate în care anormalitatea mă aruncase fără vreun avertisment.
Îmi planuisem s-o atrag pe femeia asta într-o nouă relație, dar de data asta urma însă să țin cu luciditate ochii larg deschiși și să îmi notez în jurnal fiecare detaliu și mi-am spus că, dacă Dumnezeu alesese pentru mine damnarea, aveam să înțeleg prin comparație de ce toți ceilalți scăpaseră basma curată. Ada, la fel de instinctuală și capricioasă ca și la început, a acceptat să renunțe la bărbatul cu care se întâlnea în zilele alea și să reînnoade cu mine firul poveștii care promitea, de data asta, să aibă un alt fel de final. Poate unul de-a dreptul fericit.
Dar, surpriza neplăcută pentru mine, Ada revendicase între timp latura spirituală a sufletului ei chinuit: devenise catolică practicantă, și mi-a povestit pe îndelete cum credința o ajutase în ultimii ani să țină piept problemelor tot mai mari care o copleșeau deja, acasă mai ales, unde tatăl se îmbolnăvise grav și sora ei fusese internată la rându-i la azilul de nebuni. Am constatat cu necaz că Dumnezeu făcuse câteva mutări în lipsa pe tabla jocului nostru de șah, îmi capturase regina și acum eram forțat să acționez în consecință. Să mut, îmi era imposibil. Divinitatea avea întâietate, să forțez o mișcare ar fi fost o impunitate pe care nu eram dispus s-o risc. Aveam de ales între a accepta pierderea sau a începe un joc nou.
Dacă EL cucerise de data asta sufletul camaradei mele, atunci ea integrase acel arhetip masculin specific creștinismului și umpluse pe calea asta cu o prezență perfectă golul pe care bărbații din jur nu știuseră poate până atunci să-l ocupe. Lucru și mai frustrant, mă lăsa acum să contemplu o structură sufletească în echilibru, care nu mai avea nevoie de vreo intervenție externă. Mă simțeam de data asta absolut inutil, fără replică și spectator neputincios al dialogului ei mut cu Divinitatea.
În timpul nopților petrecute în casa ei priveam cu ciudă la crucifixul care trona nepăsător pe peretele de deasupra capetelor noastre, reamintire a faptului că de data asta eram simplu vizitator al unei lumi din care puteam la fel de bine să lipsesc cu desăvârșire. Lumea interioară a Adei era acum rece și pustie, lucru care o făcea poate să simtă liniște și împăcare în singurătate, dar care îmi confirma din nou că pierdusem pentru totdeauna ascendentul pe care îl avusesem asupra ei doar cu 2 ani înainte.
…
Am petrecut împreună 2 luni de vară toridă, abonați ai centrului de închirieri de filme din colț, tăcând în mare parte a timpului și iubindu-ne frustrat și pe fugă când părinții mei plecau de-acasă. Ada, am aflat mai târziu, își trimisese pe-ascuns actele la București, cerând viza de SUA de una singură, și aștepta cu înfrigurare un răspuns. M-a trădat fără nicio remușcare, și faptul că intrarea în State i-a fost refuzată nu a mai putut repara ruptura, nu simțeam nicio satisfacție, ci doar o durere surdă pentru o pierdere pe care nu o puteam nicicum anticipa. Dumnezeu îmi servea din nou o lecție amară, se pare că se îngrijea de copiii lui mult mai bine decât o făcea cu cei pe care îi abandonase în nebunie și deznădejde, deși, dacă e să ne luăm după ce spun Scripturile, nimeni nu trece neobservat de ochiul Lui atotvăzător.
Cu gândul ăsta am pornit, la final de iulie, să caut un acces în misteriosul stabiliment religios pe care îl detestam deja cu înverșunare, care răpise de lângă mine singura ființă pe care mi-aș fi dorit-o alături. Orfeu al timpurilor moderne, mă gândeam că, odată intrat în Infern, aș fi putut cumva să-i negociez o ieșire din interior. Și unde puteam găsi o poartă de intrare mai bună decât într-o mănăstire?
English version
What I always liked about Ada was her comradely attitude and the commitment with which she solved every problem in which we often found ourselves together, with a sort of brotherly and protective attitude that I always considered her best asset against the mediocrity of a relationship. And no, with Ada you couldn’t get bored; our happenings flowed naturally, they could last hours, days, or entire weeks, because we were tied by the same kinds of concerns and curiosities, and we shared the same desires, the same ambitions, and the same dreams.
We dreamed, for example, both of us, of a common future in the United States, building together colorful scenarios about a cosmopolitan life in New York or L.A. or San Francisco, planning every day departures that, just as easily, we missed each time because we hadn’t yet worked out all the details: what we would wear on the way, what we would listen to on the Walkman, on the plane, who would get a job first, or what stupid jobs each of us would do there. Who would eventually betray and hook up with an American, and who would be the first to spill the beans about the two “regulation” children, that painful confirmation on which, eventually, we both agreed—that we were actually not made for each other and that we could only awaken in each other a brotherly complicity.
Before all this, however, Ada had blocked any attempt of mine to reconnect, starting in the winter of 2001, when, she told me later, she had barely overcome the episode of abandonment by email and had hated me passionately, reflecting for months on my inexplicable attitude. I met again, at the moment when she finally gave in to insistence, a woman who inspired maturity and strength; the delayed adolescent I had known two years earlier had meanwhile given birth to an ingenuous and authentic femininity. Ada sat down in front of me with a coquettish gesture, discreetly arranging her hair and gently pulling down the azure skirt that a minute before had made so many men turn their heads.
I was never a conqueror. I wasn’t interested in possessing, with that vulgar motivation many men use to start a relationship—just to plant their flag on yet another territory, to assert their masculinity and then congratulate themselves in the mirror for yet another success in the hunt for confirmations. My relationships were almost always secret; I sought an intimacy in which I could merge with the beloved woman in a unique bond, far from any cliché, searching for an original form of what, in my mind, meant pure and uncompromising love.
But that summer I was in the midst of a transformation process; I was aware that the illness was making something different out of me every day—something I still did not fully understand, something living on the border between normality and pathology, something I did not yet control and for which I could not yet offer guarantees. I then sought Ada’s presence because I had set out to observe the Universe manifesting itself, and because I needed an unconscious witness in the experiment where I was to understand which laws I needed to follow and which could be eluded.
I had coldly decided that Ada would be my guinea pig in a complicated labyrinth that we were building as we went along, a labyrinth founded on the ruins of who we had been until the spring of that year, built upon recent experiences that I was enduring with stubbornness and ambition, in the need to circumscribe myself and redefine myself within the new coordinates into which abnormality had thrown me without warning.
I had planned to attract this woman into a new relationship, but this time I intended to keep my eyes wide open with lucidity and note every detail in my journal, telling myself that if God had chosen damnation for me, I would understand by comparison why everyone else had escaped unscathed. Ada, just as instinctual and capricious as in the beginning, agreed to give up the man she was seeing those days and to renew with me the thread of a story that promised, this time, to have a different kind of ending. Maybe even a truly happy one.
But, unpleasant surprise for me, Ada had meanwhile claimed the spiritual side of her tormented soul: she had become a practicing Catholic and told me in detail how faith had helped her in recent years to face the increasingly large problems that were already overwhelming her, especially at home, where her father had become seriously ill and her sister had also been admitted to a mental asylum. I sadly realized that God had made some moves in absentia on the chessboard of our game, had captured my queen, and now I was forced to act accordingly. Moving was impossible for me. Divinity took precedence; forcing a move would have been impunity I was not willing to risk. I had to choose between accepting the loss or starting a new game.
If HE had conquered my comrade’s soul this time, then she had integrated that masculine archetype specific to Christianity and had filled, along this path, with a perfect presence the void that the men around had perhaps until then failed to occupy. Even more frustrating, she now let me contemplate a soul structure in balance, which no longer needed any external intervention. This time I felt absolutely useless, without a reply and a powerless spectator of her silent dialogue with Divinity.
During the nights spent in her house, I looked with resentment at the crucifix that sat indifferently on the wall above our heads, a reminder that this time I was just a visitor in a world from which I could just as well be entirely absent. Ada’s inner world was now cold and empty, something that perhaps made her feel peace and reconciliation in solitude, but which again confirmed to me that I had lost forever the upper hand I had had over her only two years earlier.
…
We spent together two scorching summer months, subscribers of the film rental center on the corner, mostly silent and loving each other frustratedly and in a rush when my parents were away from home. Ada, I found out later, had secretly sent her papers to Bucharest, requesting a US visa on her own, and was anxiously awaiting an answer. She had betrayed me without any remorse, and the fact that entry to the States was denied to her could no longer repair the break; I felt no satisfaction, only a dull pain for a loss I could never anticipate. God served me again a bitter lesson; apparently, He cared for His children much better than He did for those He had abandoned in madness and despair, although, if we are to believe what the Scriptures say, no one passes unnoticed by His all-seeing eye.
With this thought, at the end of July, I set out to find an access point to the mysterious religious establishment I already hated fiercely, which had taken away from me the only being I would have wanted by my side. Orpheus of modern times, I thought that once inside Hell, I might somehow negotiate her release from within. And where could I find a better gateway than inside a monastery?
( scris in 2018, sub o anume forma de “licenta poetica” 😉
PAUL SELING 
Leave a comment