Versiunea în limba română
Pe Ada am întâlnit-o din nou în noaptea de Revelion dintre 2000 și 2001. O știam de printr-a 12-a de liceu, o văzusem pentru prima dată la sfârșit de primăvară, pe fugă, în oraș, și rămăsesem vrăjit de mersul ei elegant, întins, gambele frumos arcuite și coapsele abia ascunse de o rochiță diafană, avea ceva din farmecul unei nimfe, din legănatul elegant al unei trestii, ia te uită, „someone’s walking on imported air” mi-am spus râzând, privind în urmă ei cu jind. Avea într-adevăr aerul că trăiește într-o realitate paralelă, una solară și vibrantă, plutea undeva deasupra tuturor, ce nu știam atunci era că fusese singură întreaga adolescență dintr-o timiditate prea bine camuflată, și că ceea ce-mi părea sofisticare și feminitate ingenuă nu erau decât încercări elegante și abile de a-și accepta condiția și de a se împăca cu solitudinea.
În noaptea aia de „Rev”, după 4 ani, am avut norocul să nimeresc cu ea pe aceeași canapea, eu, nițel amețit, ea, împinsă de amicul nostru comun M., cel care ne-a făcut de fapt cunoștință și ne-a aruncat unul în brațele celuilalt cu premeditare, în amuzamentul și complicitatea tuturor. M-am fâstâcit maxim, nu băusem suficient cât să pot scoate două cuvinte mai de doamne-ajută. Însă Ada era deschisă și locvace, conversația începuse să curgă datorită ei parcă de la sine, pentru prima dată în viață aveam înainte o ființă cu replică perfectă, și caracterul ei eteric de care-mi aduceam încă bine aminte era acum completat de spirit ludic, stăpânire de sine și un pic de sarcasm din acela pe care numai femeile frumoase îl știu folosi fără prea multe efecte secundare.
„- If this ain’t love, then… why does it feel so good?” cânta Sophie Ellis Bextor în boom-boxul din camera învecinată, și am sărutat-o pe neașteptate în loc de a-i mai răspunde, pentru că era deja 2 noaptea și pentru că oricum nu mai aveam chef s-o lungesc prea mult cu preludiul ăla pseudo-intelectual. Și pentru că știam amândoi că asta urma să se întâmple.
Adei îi plăcea tango-ul, portugheza și căpșunile, îi plăcea cerul de aprilie și poezia lui Bukowski. Îi mai plăceau cântecele lui Andrieș – se considera chiar una din iubitele lui ilegitime – și îi mai plăceau chansonetele franțuzești, cafeaua și teatrul, așa cum, printr-o întâmplare de neînțeles, alt capriciu fericit poate, ajunsese să facă pentru mine o pasiune vie după doar câteva zile de vacanță petrecute împreună.
Relația noastră trebuia să funcționeze la distanță, însă. Eram separați de multe divergențe, eu trăiam într-un București dinamic, în plină schimbare, ea, într-un Cluj bucolic și adormit, despre care îmi povestea cum se îndrăgostise de aleile pietruite, de porțile de lemn în spatele cărora se refugia, în grădini umbroase pline cu iederă, să mai citească o carte nouă. Eu mă mândream cu Bucureștiul meu, cucerit în câțiva ani de viață intensă, petreceri și relații în care sexul durează de sâmbătă până miercuri, și apoi o iei de la capăt cu satisfacția că ai mai bifat o experiență, că ai mai furat viitorului câteva zile prețioase și că ai trăit un prezent condensat într-un aici/acum pe care nimeni și nimic nu mai putea să ți-l mai confiște.
Și-apoi, îmi pusesem în cap să devin muzician, nu-i așa? Am cântărit ideea de a abandona studiul și a mă dedica pentru totdeauna femeii care mă cucerise într-un asemenea fel, încât trăiam fiecare secundă obsedat de dorința de a o avea alături, incapabil să mă mai gândesc la altceva decât la intimitatea în care o ținusem în brațe doar cu câteva zile în urmă. Trăiserăm atunci, amândoi, experiența târzie a sexului androgin, două minți de adolescenți prinse în două corpuri tinere, albe, perfecte, întârziate în drumul spre maturizare și complici în ceea ce îmi părea, la ora aceea, o uniune de-a dreptul sacră: sufletele noastre fuzionaseră încă de la început într-o joacă a atracției pure, mă simțeam pus în fața unui principiu estetic suprem, intram în corpul ei ca într-un dialog mut cu mine însumi, eram tot eu dincolo, un EU care îmi răspundea în oglindă fidel, în același limbaj, cu aceleași cuvinte, cu aceleași emoții…
Am bântuit orașul zile întregi, rupt între dorința de a o mai revedea, și nevoia de a rămâne fidel planului meu… ce clișeu îngrozitor trăiesc acum, mi-am spus, oare va trebui s-o sacrific la rândul meu așa cum făcuseră atâtea generații de creatori înainte, de dragul perfecțiunii unor lucrări care nu erau nimic altceva – știam deja asta, o recunoscusem – decât forma fizică, proiecția externă a obsesiei, a psihozei, a nebuniei?
N-am putut să aleg confortul unui viitor în doi. Știam deja ce înseamnă asta, petrecusem 2 ani împreună cu Ana, pe care o abandonasem la rândul ei pentru munca sisifică la care mă condamnasem de unul singur. Creativitatea mea urma cu siguranță să aibă de suferit, mi-am spus, m-aș fi mulțumit poate cu un echilibru anost și o viață previzibilă, înlăturam cu furie orice imagine idilică la care experiențele recente încă mă mai invitau să visez.
Am pus deci mâna pe tastatură și am compus pe loc, în lumina oarbă a monitorului, un e-mail de rămas bun, era de fapt o scrisoare îngrozitor de bine ticluită, cinică și vulgară, îmi dădeam în mod fals aramă pe față jucând rolul unui Casanova penibil care catadicsie să-și informeze proaspata cucerire că totul s-a terminat, că subiectul nu mai prezintă interes, că viitorul ne așteaptă cu siguranță pe fiecare încă de a doua zi cu alte opțiuni, cu alte „oferte”…
Procesul era dureros, dar o făceam, îmi spuneam atunci, pentru binele amândurora. Îmi planuiam în felul ăsta să închid orice șansă de a ne mai întâlni vreodată în aceleași coordonate, aveam nevoie de certitudinea că asemenea lucruri nu mi se vor mai întâmpla, fusese cât pe ce să îmi arunc viața, bine planificată, în meandrele unei existențe clișeistice, de dragul unui sentiment de care, îmi era evident atunci, n-aveam deloc nevoie în căutările mele. Dragostea nu putea fi decât o invitație a Diavolului la autosuficiență, lene și mediocritate. Din nou, nu eram dispus să fac un asemenea compromis.
Ada a primit vestea cu un amestec de furie, frustrare și teamă, descoperea acolo, în scrierea aia frugală, un alt om, o caricatură penibilă a celui pe care-l strânsese cu doar câteva săptămâni în urmă cu atâta pasiune în brațe, și teama ei cea mai mare a fost, probabil, că își pierduse cumva temporar discernământul și că rațiunea îi jucase un renghi de neînțeles. Am respins cu îndârjire fiecare apel pe care îl primeam de la Cluj, și după o vreme Ada a încetat să mai ceară explicații. Am aflat ulterior că adunase în seara aia o trupă de băieți, 2 sticle de vodcă și bani de bilete de tren pentru București. Aveau chef cu toții să vină să mă ia la bătaie, chestie tipică pentru Ada, care obișnuia să-și trăiască viața instinctiv, vulcanic, fără prea multă premeditare. Au pierdut trenul însă, s-au îmbătat cu toții pe peronul gării ascultând poveștile neaose ale fetei, și s-au hotărât să mă lase în plata Domnului, unde mă și întorsesem, de fapt, din aceeași seară. Aveam un viitor încă de prins din urmă.
Problema creativului care renunță la tot, inclusiv la dragoste, pentru scopul final al muncii sale, „opera”, mi se părea atunci una atât de citată și uzitată în întreaga literatură a umanității, încât am stat o vreme pe gânduri să meditez la faptul că mă balansam periculos între două clișee: unul era cel al sacrificiului, exemplificat prin legenda meșterului care-și zidește consoarta la temelia construcției și care plătește prețul suprem pentru a-și satisface o nevoie narcisică; celălalt era cel al uniunii androginilor, copii ușor diferite ale aceluiași principiu hermetic, asexuați aproape și perfecți în simetrie. Tot un demers narcisic, mi-am spus, și-apoi dacă uniunea noastră ar fi fost, o vreme poate, cu adevărat reușită, intuiam că în timp fricțiunea cu ceilalți, cu Lumea, cu problemele ei, ne-ar fi adus în relație atâtea compromisuri și devieri de la principiul superior care părea atunci că ne leagă, încât am fi transformat toată povestea într-o melodramă tristă, sărman și îndelungat epilog pentru cele 60 de zile în care fuseserăm cu adevărat împreună.
Am crezut în tot timpul ăsta că fusesem cel puternic, că alesesem o cale unică, mă distanțasem de ambele clișee și câștigasem pentru amândoi o structură epică nouă, un soi de rupere bruscă și brutală dar estetizată, care cauzase în fiecare, însă, o falie adâncă între trecutul nostru recent și ziua de mâine. Da, sufeream amândoi, însă hiatusul în comunicare lăsa, în mod secret, o portiță pentru ce putea să se întâmple poate peste un an, poate peste doi, poate peste zece. Cu alte cuvinte îmi rezervasem o intrare secretă în sufletul Adei, intrare construită pe trauma și pe nevoia firească de „încheiere” care, iată, rămasese eliptică de explicație.
Și așa, în vara lui 2002 am putut găsi cu ușurință un capăt de fir înapoi spre labirintul în care Ada părea încă să mă mai aștepte. Experimentul părea că îmi reușise.
English version
I met Ada again on New Year’s Eve between 2000 and 2001. I had known her since around the 12th grade of high school; I first saw her at the end of spring, briefly, in the city, and I remained enchanted by her elegant, stretched walk, the beautifully arched calves and the thighs barely hidden by a sheer dress. She had something of the charm of a nymph, the elegant sway of a reed—“someone’s walking on imported air,” I said to myself laughing, looking back at her longingly. She really seemed to live in a parallel reality, a sunny and vibrant one, floating somewhere above everyone else. What I didn’t know then was that she had been alone her entire adolescence due to a shyness well hidden, and what I took for sophistication and naive femininity were only elegant and skillful attempts to accept her condition and come to terms with solitude.
That New Year’s Eve, after four years, I was lucky enough to end up on the same couch with her, me a little dizzy, her pushed by our mutual friend M., the one who had actually introduced us and thrown us into each other’s arms with premeditation, to the amusement and complicity of everyone. I got very flustered; I hadn’t drunk enough to say two coherent words. But Ada was open and talkative; the conversation seemed to flow by itself because of her. For the first time in my life, I had in front of me a person with the perfect response, and her ethereal character, which I still well remembered, was now complemented by a playful spirit, self-control, and a bit of sarcasm that only beautiful women know how to use without too many side effects.
“If this ain’t love, then… why does it feel so good?” sang Sophie Ellis Bextor from the boom box in the next room, and unexpectedly I kissed her instead of answering, because it was already 2 a.m. and anyway I didn’t feel like dragging that pseudo-intellectual prelude any longer. And because we both knew that this was going to happen.
Ada liked tango, Portuguese, and strawberries. She liked the April sky and Bukowski’s poetry. She also liked Andrieș’s songs—she even considered herself one of his illegitimate lovers—and French chansons, coffee, and theater, and somehow, by an inexplicable coincidence or maybe another happy whim, she had become passionately attached to me after just a few days of vacation spent together.
Our relationship had to work long-distance, though. We were separated by many divergences; I lived in a dynamic, rapidly changing Bucharest, she in a bucolic and sleepy Cluj, about which she told me how she had fallen in love with the cobbled alleys, the wooden gates behind which she would retreat, in shady gardens full of ivy, to read a new book. I was proud of my Bucharest, conquered in a few years of intense life, parties, and relationships where sex lasted from Saturday to Wednesday, and then you started again, satisfied that you had checked off another experience, stolen a few precious days from the future, and lived a condensed present in a here-and-now that no one and nothing could take away.
And then, I had set my mind to become a musician, hadn’t I? I weighed the idea of abandoning studies and dedicating myself forever to the woman who had conquered me so much that I lived every second obsessed with the desire to have her close, unable to think about anything else but the intimacy in which I had held her only a few days before. We had both lived then the late experience of androgynous sex, two adolescent minds trapped in two young, white, perfect bodies, delayed in the path to maturity and accomplices in what seemed, at that hour, a downright sacred union: our souls had fused from the start in a game of pure attraction; I felt confronted with a supreme aesthetic principle, entering her body like a silent dialogue with myself; I was still me on the other side, an “I” that answered me faithfully in the mirror, in the same language, with the same words, with the same emotions…
I wandered the city for days, torn between the desire to see her again and the need to stay faithful to my plan… What a horrible cliché I live now, I told myself, will I have to sacrifice her too as so many generations of creators before had done, for the sake of the perfection of works which were nothing else—I already knew this, I had recognized it—than the physical form, the external projection of obsession, of psychosis, of madness?
I could not choose the comfort of a future together. I already knew what that meant; I had spent two years with Ana, whom I had abandoned for the Sisyphean work I had condemned myself to. My creativity would certainly suffer, I told myself; maybe I would have settled for a dull balance and a predictable life, but I fiercely dismissed any idyllic image that recent experiences still invited me to dream of.
So I grabbed the keyboard and composed on the spot, in the harsh light of the monitor, a farewell email; it was actually a terribly well-crafted, cynical, and vulgar letter, where I falsely put on a brave face, playing the role of a ridiculous Casanova who deigns to inform his fresh conquest that everything was over, that the subject no longer interested him, that the future certainly awaited us both from the next day with other options, with other “offers”…
The process was painful, but I told myself I was doing it for both our good. I planned this way to close any chance of ever meeting again under the same circumstances. I needed the certainty that such things would not happen to me again; I had almost thrown my life, well-planned, into the meanders of a clichéd existence, for the sake of a feeling that, it was obvious then, I didn’t need at all in my search. Love could only be the Devil’s invitation to self-sufficiency, laziness, and mediocrity. Again, I was not willing to make such a compromise.
Ada received the news with a mixture of anger, frustration, and fear; there she discovered, in that frugal writing, another man, a pathetic caricature of the one she had held with such passion only a few weeks earlier in her arms, and her greatest fear was probably that she had temporarily lost her discernment and that reason had played her an incomprehensible trick. I stubbornly rejected every call I received from Cluj, and after a while Ada stopped asking for explanations. Later I found out that she had gathered that evening a group of boys, two bottles of vodka, and money for train tickets to Bucharest. They were all in the mood to come and beat me up, a typical thing for Ada, who used to live her life instinctively, vulcanically, without much premeditation. But they missed the train, got drunk on the platform, listening to the girl’s stories, and decided to leave me to my fate, where I had in fact returned that same evening. I still had a future to catch up with.
The problem of the creative who gives up everything, including love, for the final goal of his work, the “opus,” seemed then so often cited and worn out throughout human literature that I pondered for a while the fact that I was dangerously balancing between two clichés: one was the sacrifice, exemplified by the legend of the craftsman who bricks in his wife at the foundation of the building and pays the supreme price to satisfy a narcissistic need; the other was the union of androgynes, slightly different children of the same hermetic principle, almost asexual and perfect in symmetry. Still a narcissistic endeavor, I told myself, and then if our union had been, perhaps for a while, truly successful, I sensed that over time friction with others, with the world, with its problems, would have brought so many compromises and deviations from the higher principle that seemed then to bind us, that we would have turned the whole story into a sad melodrama, a poor and long epilogue for the 60 days we had truly been together.
I believed all this time that I had been the strong one, that I had chosen a unique path, distanced myself from both clichés, and won for both of us a new epic structure, a kind of sudden and brutal but aestheticized rupture, which caused in each of us a deep crack between our recent past and tomorrow. Yes, we both suffered, but the hiatus in communication secretly left a door open for what might happen maybe in a year, maybe in two, maybe in ten. In other words, I reserved a secret entrance into Ada’s soul, an entrance built on trauma and on the natural need for “closure” that, it seems, remained elliptical in explanation.
And so, in the summer of 2002, I could easily find a thread back to the labyrinth where Ada still seemed to be waiting for me. The experiment seemed to have succeeded.
( scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” 😉
PAUL SELING 
Leave a comment