Versiunea în limba română
15 ani. Sunt mulți, totuși, 15 ani, a trebuit într-un târziu să accept… 15 ani pe care, de fiecare dată când încerc să le dau un sens, îi regăsesc pustii, goi, populați doar de memoria incertă a nebuniei. Știu că sună prost cuvântul ăsta, „nebunie”, e poate prea „tare”, dar totuși îl folosesc de fiecare dată pentru că nu suport moliciunea eufemismelor, și uite, recunosc, îmi place concretețea lui fără de compromis. Nebun. Ghinion absolut, capăt al existenței, paradox al umanității, îngrozitor potențial uman, un nebun e o vecinătate jenantă, să fii asociat cu unul, o neșansă de compătimit. Să-l ai în familie, un chin îngrozitor, interminabil, aproape de netrăit. Să-l iubești, o cauză pierdută.
Să nu credeți că nu am fost conștient de toate astea. Am fost. 15 ani în care m-am jucat cu nebunia mi-au fost suficienți să cartografiez întregul ei spectru. Mi-am trăit stigma, respingerile, compătimirile, furiile sau frustrările, i-am împins limitele. Am dus la capăt obsesiile, am transgresat maniile, mi-am plâns depresiile, am simțit panica, fricile, durerea. Posedat însă de nebunie până la capăt, am trăit totuși în roller-coaster-ul ei ciudat cu pasiune, cu curiozitate, cu speranță într-un final. Nu neapărat într-unul fericit. Dar viața în nebunie te ține în suspans, există acolo, în intimitatea gândului tău nebun, o promisiune secretă a Universului, aceea că vei ieși din toate astea teafăr, poate unul nou, poate un altul. Că nebunia e un proces de transformare, că devii, că te schimbi, că treci prin toate suferințele alea îngrozitoare pentru o cauză.
Am hotărât să-i pun capăt ei, nebuniei, și am putut-o face atunci când am înțeles, subit – ce revelație îngrozitoare! – că toate gândurile astea care o însoțeau nu erau decât un lest al gândirii mele convenționale. Nu era nimeni altul acolo, eram doar martor al unei remixări, e drept, nefirești, a unui conținut pe care subconștientul meu nu-l mai voia asimilat, îl expulzase undeva în afară. Un eu mai vechi, cel al adolescentului naiv, căutător de siguranță și certitudini, nepotrivit pentru zilele acelea din urmă, explodase într-un miriad de fragmente care acum mă bântuiau cerându-și încă dreptul la viață. La un final fericit.
La urma urmei, te întrebi, cum să n-aibă totul un final fericit? Suntem dopați cu mii de ore de film, de povești și de experiențe fragmentate culese de ici-colo, de pe te miri unde, în care eroii duc la capăt experiențe transfiguratoare, în care finalurile sunt întotdeauna finaluri, în care biletul plătit pentru scaunul de cinema îți garantează cumva anestezierea pentru încă o săptămână trăită în ceața normalității. Da, e greu să te trezești din vis, din stază, să evadezi din realitatea normată și normală și să regăsești subteranul. Asta pentru că viața în subteran e întotdeauna fără speranță. Așa spun toate cărțile de seamă. Iar înțelegerea adevărului ăstuia aduce, în sfârșit, eliberarea. Ciudat mod de a învăța cum să-ți trăiești clipa, totuși.
M-am trezit târziu din vis, a fost poate nevoie de toată povestea cu Nebunia, poveste alambicată și îndelungată, însă am făcut-o. Dacă Universul voia să-mi spună ceva, atunci pare-se că a vrut să o facă în stil mare. Grandios show, ce să zic. Dar de plătit, am plătit cu siguranță de unul singur toată nota de plată. Până la capăt.
Astăzi, trezit într-o nouă realitate, mă întreb dacă nu cumva am pierdut undeva în hăul din urmă 15 ani, pentru că despre ei aș vrea să încep să vorbesc cumva astăzi, acum, în ziua de duminică în care am început să scriu o carte. Nu e o carte obișnuită, evident. Mă întrebam dacă golul nemăsurabil în care mi-am pierdut viața fără să obiectez măcar o dată, fără să fi lăsat măcar o notă de subsol, poate fi deturnat într-un final de la scopul lui aparent. Dacă va fi având vreun scop, bineînțeles. Dacă există, și mă încăpățânez încă să cred că există unul, atunci sunt hotărât să-l pescuiesc din recycle bin-ul bizareriei ăsteia de trecut pe care l-am lăsat în spate, să-l refolosesc și să-l pun la lucru în favoarea mea, cel de azi. Paul-cel-de-azi e însă o invenție complet nouă, vă avertizez, să tot am un an și jumate de viață din felul acela banal, tern, obtuz. O viață pe care nu mi-o trecusem vreodată în „bucket list”, felul acela de viață care presupune măsuratul timpului în ore de somn, de muncă și de odihnă, normarea tâmpită de care vorbea bătrânul meu psihiatru, atunci când l-am întâlnit prima dată, acum 15 ani.
– Doi ani de tratament… mi-a prescris el în tăcerea opacă a cabinetului anost, apăsat din greu de depresie și obsesii, de manii și ticuri, sau orice vor mai fi lăsat în aer ceilalți pacienți.
M-am îngrozit, aveam doar 24 de ani, la vârsta aia 2 ani păreau o eternitate… Am refuzat cu obidă, în tăcere, să mai ascult vorbele bătrânului, cu logica lui penibilă despre cele 8 ore de somn, cele 8 de muncă și „confortabilul rest” sub formă de timp de distracție sau de altceva, timp probabil bun de dat cu aspiratorul, de cumpărături, de plimbat un câine, poate de crescut copii, sau ce dracu’ vor mai fi făcând oamenii normali care împânzeau pe vremea aia cartierele țării… Aveam un viitor special înainte, unul pe care nu l-aș fi vrut pătat cu un asemenea compromis. Eu, cel care nu suportam normele, regulile, retorica maturității sau sfaturile bătrânești, eu cel care îmi făcusem din „carpe diem” sursa pe care o storceam în fiecare zi de câte o experiență nouă, eu… n-aș fi putut să-mi fac una ca asta. Am hotărât atunci, pe loc, s-o scot la capăt altfel.
Da, mă obișnuisem în ultima vreme s-o scot tot timpul la capăt altfel. Poate un alt lest, acela al crescutului prin școli de artă, înclinația pentru exces și admirația pentru excepții, pentru atipic și insolit, m-au făcut să aleg tactica asimetriei pentru vremea unei adolescențe întârziate în Marele Oraș. N-aș fi știut oricum să trăiesc „ca toți oamenii”, instinctul îmi cerea imperativ să mă arunc, atunci și acolo, în toate experiențele pe care un om normal nu le-ar fi vizitat în ruptul capului. În fața bătrânului psihiatru însă, care mă privea pieziș și neîncrezător de la înălțimea celor 70 de ani ai săi, am cugetat nițel la imaginea bătrânului absolut, sau ceea ce îmi imaginam eu despre el, un amestec de Lao Tze și de moșneag de-al nostru, neaos, de la sat. Un hibrid sfătos, înțelept, trecut prin toate doar cu scopul de a te îndruma, pe ici și pe colo, ca să dispară apoi ca pisica din Yorkshire cu subînțeles, înțelegere și zâmbet molcom.
N-am găsit bătrânul ăsta absolut nicăieri, niciodată. Versiunea care stătea atunci înaintea mea părea un compromis monstruos, un domn cinic și sterp, instalat confortabil în fotoliul funcției, doctor în psihiatrie, gardian al normalității într-un univers tern, incomplet și inutil. La urma urmei ce păzea cu atâta îndârjire omul ăsta? Uram lumea în care trăiam, îi detestam populația, îi disprețuiam exponenții, exemplele, modelele. Un om cât de cât inteligent nu putea să nu simtă la fel. Funcția doctorului mi se părea la fel de paradoxală și inutilă ca a unui paznic într-o fabrică comunistă: toată lumea fura, dar tu ești singurul care mai trebuie să suporți și ironia. Și uite, mă găsisem tocmai eu să fiu oprit la ieșire.
Am căutat zadarnic un pic de complicitate în ochii lui albaștri. Am găsit acolo doar plictis, oboseală și poate nițică ciudă. „Ce-s aia 2 ani la vârsta dumitale?”, m-a mai întrebat el din nou, nițel necăjit, o ultimă încercare zadarnică, știa că nu am chef de retorica lui aseptică sau de chimicalele lor minune. Întregul stabiliment mirosea a Haloperidol, antipsihotice ieftine și Diazepam. Nimic bun nu putea să iasă de aici, mi-am spus, de data asta cu spaimă. Ajunsesem în iad, și doctorul îmi propunea un pact cu nimeni altul decât Diavolul.
N-aveam să las să mi se întâmple asta. Mi-am compus pe loc un plan secret, în chiar minutele acelea apăsătoare de tăcere: urma să intru, cum făceam de fiecare dată, cu capul înainte în toată „afacerea” Nebunia. Dacă Universul îmi servise cărțile astea, urma să joc, fie și la cacealma, și să câștig. Experimental până la capăt, am gândit mândru de mine – oare a câta oară? – și am hotărât să văd până unde duce drumul ăsta. Părea la vremea aceea unul nebătut de nimeni. Cu atât mai bine, mi-am spus, până la urmă, ambițioasa mea mamă nu mă adusese în lumea asta pentru lucruri banale.
English version
15 years. It’s a lot, still, 15 years—I eventually had to accept it… 15 years which, every time I try to give them meaning, I find barren, empty, populated only by the uncertain memory of madness. I know the word sounds harsh, “madness,” maybe it’s too strong, but I use it every time because I can’t stand the softness of euphemisms, and honestly, I like its uncompromising concreteness. Mad. Absolute misfortune, the end of existence, the paradox of humanity, a terrifying human potential—being mad is an embarrassing proximity, being associated with one, an unfortunate fate to be pitied. Having one in the family, a dreadful, unending torment, almost unlivable. Loving one, a lost cause.
Don’t think I wasn’t aware of all that. I was. 15 years of playing with madness were enough to chart its entire spectrum. I lived the stigma, the rejections, the pity, the rage, the frustration—I pushed its limits. I carried obsessions to the end, transgressed the manias, wept my depressions, felt the panic, the fears, the pain. Yet possessed by madness to the end, I lived in its strange roller coaster with passion, with curiosity, with hope in an ending. Not necessarily a happy one. But life in madness keeps you in suspense—there’s something there, in the intimacy of your mad thought, a secret promise from the Universe: that you’ll come out of it all unharmed, maybe a new person, maybe someone else. That madness is a process of transformation, that you become, that you change, that you go through all that horrendous suffering for a reason.
I decided to put an end to it—madness—and I was able to do it when I suddenly understood—what a terrifying revelation!—that all those thoughts accompanying it were just ballast from my conventional thinking. There was no one else there, only me witnessing a remixing, admittedly unnatural, of a content that my subconscious no longer wanted to assimilate—it had expelled it somewhere outside. An older version of myself, that naive adolescent seeking safety and certainties, unfit for those later days, had exploded into a myriad of fragments that now haunted me, still asking for the right to live. For a happy ending.
After all, you wonder, how could it all not have a happy ending? We’re doped with thousands of hours of films, stories, and fragmented experiences collected from here and there, from who knows where, where heroes go through transformative experiences, where endings are always endings, where the ticket you paid for your cinema seat somehow guarantees a week-long anesthesia to help you survive in the fog of normality. Yes, it’s hard to wake up from the dream, from the stasis, to escape from the normalized and normal reality and to rediscover the underground. Because life underground is always hopeless. That’s what all the serious books say. And understanding this truth finally brings liberation. A strange way to learn how to live in the moment, nonetheless.
I woke up late from the dream—maybe the whole story with Madness was needed, a convoluted and lengthy one—but I did it. If the Universe wanted to tell me something, then apparently it chose to do it in grand style. A magnificent show, what can I say. But as for the bill, I certainly paid it all alone, to the last penny.
Today, awakened into a new reality, I wonder if I haven’t lost those 15 years somewhere in the abyss behind me, because they are what I want to start talking about today, now, on this Sunday when I began writing a book. It’s not an ordinary book, obviously. I was wondering if the immeasurable void in which I lost my life without even once objecting, without even leaving a single footnote, could be somehow diverted from its apparent purpose. If there is a purpose, of course. If there is one—and I stubbornly keep believing there is—then I’m determined to fish it out of the recycle bin of this bizarre past I’ve left behind, reuse it, and put it to work in my favor, in the favor of the person I am today. Today’s Paul is a completely new invention, I warn you. I’ve had, maybe, a year and a half of that kind of life—banal, dull, obtuse. A life I never put on my “bucket list,” the kind of life that involves measuring time in hours of sleep, work, and rest—the idiotic standardization my old psychiatrist used to talk about when I first met him, 15 years ago.
“Two years of treatment…” he prescribed in the opaque silence of that drab office, weighed down by depression and obsessions, by manias and tics, or whatever else was left lingering in the air by the other patients.
I was horrified. I was only 24 years old—at that age, two years felt like an eternity… I refused bitterly, in silence, to listen to the old man’s words any longer, with his pathetic logic about 8 hours of sleep, 8 hours of work, and a “comfortable remainder” meant for leisure or something else, probably good for vacuuming, shopping, walking a dog, maybe raising children, or whatever the hell normal people were doing in those days, filling the country’s neighborhoods… I had a special future ahead, one I didn’t want tainted with such a compromise. I, who couldn’t stand rules, norms, adult rhetoric, or old-man advice—I, who made a source out of “carpe diem,” squeezing a new experience from it every day—I couldn’t do that to myself. I decided then and there to find another way out.
Yes, lately I’d gotten used to always finding a different way out. Maybe another kind of ballast—that of having grown up in art schools, with a leaning toward excess, admiration for exceptions, for the atypical and the unusual—made me choose the tactic of asymmetry for a belated adolescence in the Big City. I wouldn’t have known how to live “like everybody else” anyway—my instinct imperatively demanded that I throw myself, then and there, into experiences that a normal person wouldn’t have touched with a ten-foot pole. But in front of the old psychiatrist, who looked at me sideways and distrustfully from the height of his 70 years, I thought a bit about the image of the Absolute Elder—or what I imagined about him: a blend of Lao Tzu and one of our own old village men. A wise hybrid, full of stories, who went through everything just to guide you here and there, only to disappear later like the Cheshire cat, full of implication, understanding, and a calm smile.
I never found that Absolute Elder, anywhere, ever. The version that stood before me then seemed a monstrous compromise—a cynical and sterile man, comfortably settled in the armchair of his position, a doctor of psychiatry, guardian of normality in a dull, incomplete, and useless universe. After all, what was this man so stubbornly guarding? I hated the world I lived in, detested its population, despised its representatives, examples, models. Any halfway intelligent person had to feel the same. The doctor’s role seemed to me just as paradoxical and useless as that of a guard in a communist factory: everyone’s stealing, but you’re the only one who still has to put up with the irony. And look, I was the one who ended up being stopped at the gate.
I searched in vain for a flicker of complicity in his blue eyes. I only found boredom, fatigue, and maybe a bit of resentment. “What are two years at your age?” he asked again, slightly annoyed, one last futile attempt—he knew I wasn’t in the mood for his sterile rhetoric or their so-called miracle chemicals. The whole place smelled of Haloperidol, cheap antipsychotics, and Diazepam. Nothing good could come out of here, I thought—this time with fear. I had arrived in hell, and the doctor was proposing a pact with none other than the Devil.
I wouldn’t let that happen to me. I immediately crafted a secret plan, right there in those heavy minutes of silence: I was going to jump in, as I always did, head first into the whole “Madness affair.” If the Universe had dealt me these cards, then I was going to play—even bluffing if needed—and win. Experimental to the end, I thought proudly—how many times had I thought that before?—and I decided to see how far this road would take me. At the time, it seemed like a road no one had ever walked. All the better, I told myself—after all, my ambitious mother hadn’t brought me into this world for banal things.
( scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” 😉
PAUL SELING 
Leave a comment